Dupa 1859, unirea trebuia consolidata si erau necesare reforme care sa aduca societatea româneasca si statul la un nivel cu adevarat european.

Consolidarea unirii
În primii ani ai domniei lui Cuza se desfasoara actiuni pentru:
– recunoasterea dublei alegeri (a)
– realizarea unirii depline (b)
a: în cadrul conferintei de la Paris (1859) Franta, Anglia, Rusia, Sardinia recunosc dubla alegere. Austria si Turcia si-au dat acordul mai târziu (decembrie 1859).
b: Cuza a început demersurile pentru unirea deplina si a trecut la unificarea institutionala:
– Au fost unificate serviciile de vama, telegraf si cursul monetar;
– a fost stabilita capitala la Bucuresti;
– s-a înfiintat primul minister unit –  ministerul de razboi;
– s-a adoptat o stema noua (vulturul si zimbrul;)
– si-au început activitatea comisia centrala si înalta curte de justitie si casatie de la Focsani.
În septembrie 1861 puterile europene reunite la conferinta de la Constantinopol au recunoscut deplina unire numai pe timpul domniei lui Cuza. Astfel la 22 ianuarie 1862, s-a constituit primul guvern unic condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie si-a deschis lucrarile prima adunare legislativa unificata.
În 1863, la propunerea lui Mihail Kogalniceanu, a fost adoptat, în actele interne si titulatura domneasca, numele de România.

Faurirea statului Modern
În paralel cu întemeierea statului national român s-a actionat pentru modernizarea institutiilor si societatii. În anii 1862-1865 au fost adoptate o serie de reforme care au pus bazele organizarii institutionale a statului român modern. Alaturi de Cuza, un rol important în aceasta opera reformatoare l-a avut Mihail Kogalniceanu, devenind prim-ministru în 1863.
În decembrie 1863, a fost adoptata legea secularizarii averilor manastiresti (secularizare = trecerea în patrimoniul statului a unui bun apartinând bisericii sau monarhiei); acestea reprezentau 25,6% din teritoriul tarii.
Probleme au aparut în legatura cu legea rurala. Cuza va organiza lovitura de stat de la 2 mai 1864 în urma careia a fost dizolvata adunarea legislativa si s-au adoptat prin plebiscit (plebiscit = consultarea populatiei care se pronunta prin da sau nu asupra unei probleme importante) o noua lege electorala si o noua constitutie: statutul dezvoltator al conventiei de la Paris:
– domnul se bucura de largi prerogative;
– se înfiintau institutii noi: Corpul Ponderator sau Senatul (parlamentul devenea bicameral);
– votul censitar, dar censul era mai scazut.
La 14 august 1864 a fost promulgata legea rurala:
– taranii erau împroprietariti în functie de numarul de vite (erau 3 categorii: fruntasii (cei cu 4 boi); mijlocasii (cei cu 2 boi); palmasii);
– pamântul trebuia platit în 15 ani; nu putea fi înstrainat timp de 30 de ani.
În 1864 a fost adoptata legea instructiunii publice:
– învatamântul primar devenea obligatoriu si gratuit;
– se înfiintau universitatile din Iasi (1860) si Bucuresti (1864).
Au fost adoptate si alte reforme: codul civil, codul penal, etc. Demersul sau reformist a deranjat fortele politice conservatoare, în vreme ce moderatia care a caracterizat programul politic le-a deranjat pe cele radicale. Conservatorii si liberal radicali, grupati în “monstruasa coalitie” l-au silit pe Cuza sa abdice la 11 februarie 1866.

Consolidarea statului modern
Înlaturarea lui Cuza a atras reactia puterilor europene. Se auzeau voci care cereau desfacerea unirii. Se dorea aducerea unui print strain. Ideea nu era noua:
– fusese formulata si în programul “partidei nationale” în 1802;
– a fost sustinuta si de contele Walewski în 1856;
– reluata de adunarile ad-hoc din 1857.
Prin aducerea printului strain se urmareau:
– Consolidarea statului national;
– asigurarea stabilitatii interne;
– sprijin diplomatic pe plan extern.
Coroana tarii a fost oferita lui Filip de Flandra, iar dupa refuzul acestuia, lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, sustinut de Napoleon al III-lea si de regele Prusiei. La 10 mai 1866, Carol a depus în fata parlamentului juramântul în calitate de domn al României (1866-1914).
La 1 / 13 iulie 1866 a fost promulgata constitutia. Desi prezenta unele limite, constitutia din 1866 a fost una din cele mai liberale din zona central si est-europeana si a deschis calea pluralismului politic.
Statul modern care avea la baza aceasta constitutie s-a consolidat monarhia, parlamentul si partidele politice erau factori decisivi ai puterii.
–  Monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern;
– au luat nastere partidele politice: PNL – 1875, PC-1880;
– s-au conturat doctrinele liberale („prin noi însine”) si conservatoare („pasii marunti”) exprimând cai prin care cele doua partide vedeau progresul tarii.
Evenimentul cel mai important al sfârsitului de secol XIX îl reprezinta cucerirea independentei de stat.

Cucerirea independentei de stat
Carol I punea deschis în 1873 în consiliu de ministrii problema dobândirii independentei.
Clasa politica sustinea ideea:
– cei mai multi liberali (I.C.Bratianu, Mihail Kogalniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în vederea unei actiuni antiotomane deschise;
– conservatorii sustineau ca pericolul expansiunii ruse era iminent si optau pentru relatii bune cu Austro-Ungaria si pentru neutralitate în cazul unui razboi RusoTurc.
În 1875-1876 a început „noua criza orientala” prin declansarea luptei antiotomane duse de Boznia-Hertegovina, Bulgaria, Serbia, Munte Negru.
România si-a proclamat neutralitatea si a încercat (fara succes) sa obtina independenta pe cai diplomatice.
Calea obtinerii independentei prin lupta devenea tot mai iminenta în conditiile în care constitutia otomana din decembrie 1876 considera România „provincie privilegiata” a imperiului.
La 4 – 17 aprilie 1877, la Bucuresti se semna o conventie româno-rusa:
– se permitea trecerea armatelor ruse prin tara;
– Rusia se angaja sa respecte drepturile politice si integritatea României.
La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat razboi otomanilor si armatele sale au început trecerea prin România. Turcii vazând ca România nu actioneaza realizeaza ca exista o întelegere si bombardeaza localitatile Bechet, Carabia, Islazete. Romanii reactioneaza bombardând Vidinul si Turtucaia. Practic razboiul începuse. În acest context, la 9 mai 1877 era proclamata independenta de stat a României.
În iunie 1877 rusii au trecut Dunarea. Propunerea lui I.C.Bratianu, seful guvernului român privind cooperarea militara a fost respinsa de rusi. Înfrângerile armatei ruse la plevna l-au determinat pe marele duce Nicolae, comandantul fortelor ruse, sa ceara sprijin.Prin telegrama din 19 iulie 1877 îi cerea lui Carol sa se alature armatei sale. În august armata româna a trecut Dunarea ajungând la Plevna unde fortele militare româno-ruse au fost puse sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877 are loc asaltul asupra Plevnei. Singurul succes al zilei a fost cucerirea de catre români a redutei Grivita I. Ulterior se va accepta propunerea lui Carol I de a cucerii Plevna prin asediere.
La 9 noiembrie 1877 armata româna cucereste Rahova  desavârsind încercuirea Plevnei.
La 28 noiembrie 1877, Plevna capitula. Osman Pasa, conducatorul Plevnei, se va preda colonelului Cerchez.
Dupa caderea Plevnei armata rusa se îndreapta spre constantinopol, în timp ce armata româna actioneaza în zona Vidin – Belogradcik. Romanii se remarca în batalii precum cea de la Smârdan. Otomanii capituleaza în ianuarie 1877.
La 19 februarie 1877 se semna tratatul de la San Stefano:
– se recunostea independenta României;
– Dobrogea era cedata Rusiei, care îsi rezerva dreptul de a o schimba cu cele 3 judete din sudul Basarabiei;
– crestea puterea Rusiei.
Marile puteri, nemultumite, organizeaza un congres de pace la Berlin 1878. Prin tratatul de la Berlin (1 iulie 1878):
– se recunostea independenta României;
– România primea Dobrogea, Delta Dunarii, Insula Serpilor, dar pierdea cele 3 judete din Basarabia luate de Rusia.
Dupa obtinerea independentei, românii din teritoriile aflate sub stapânire straina considerau eliberarea lor doar o “chestiune de timp”. Statul român a continuat sa acorde atentie românilor din celelalte teritorii:
– sustinerea culturala a românilor din Balcani;
– actiuni politice pentru sprijinirea memorandistilor (1892-1894).
Pe plan extern, în contextul deteriorarii relatiilor româno-ruse, România s-a orientat spre puterile centrale. România a aderat în 1883 la puterile centrale (tripla alianta).

Proiectul fauririi României mari
Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele Române a aparut de la începutul secolului XIX:
– la Naum Râmniceanu (1802);
– la Ion Budai Deleanu (1804).
Aceste planuri reluate dupa 1838 de A.G.Golescu si I.Campineanu au inclus în programele lor politice unirea celor 3 principate.
Aceste idei apar si în timpul revolutiei de la 1848.
Dupa revolutie, Dimitrie Bratianu utiliza pentru prima data sintagma “România Mare” (1852).
Desi se afla în alianta cu tripla alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia) în secret, Guvernul de la Bucuresti acorda sprijin “Nationalistilor” ardeleni. Liga culturala (1891) cuprindea multi carturari de peste munti care sustineau cauza nationala. În 1914 Liga si-a luat numele de “Liga pentru unitatea politica a tuturor românilor”, expresie a caracterului sau politic.
Dupa 1900 orientarea politica externa a României indica îndepartarea de tripla alianta.
În 1912-1913 se desfasoara doua razboaie balcanice. România participa la al II-lea razboi împotriva Bulgariei (1913). Nicolae Iorga afirma ca acolo, peste Dunare începea “razboiul nostru pentru eliberarea Ardealului”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s