De la recunoasterea internationala a Marii Uniri la instaurarea regimului comunist

Primul razboi mondial a determinat mari schimbari:
–    a dus la modificarea raportului de forte în rândul marilor puteri
–    a învins principiul nationalitatilor
–    marile imperii german, austro-ungar, tarist, otoman s-au prabusit
–    s-au constituit noi state
–    alte state si-au desavârsit unitatea nationala (ex România)

Conferinta de pace s-a desfasurat la Paris (1919-1920)
–    au fost semnate tratate de pace cu fiecare din statele învinse
–    obiectivul delegatiei române condusa de primul ministru Ion I. C. Bratianu era recunoasterea Marii Uniri înfaptuite în 1918
–    dupa tensiuni care au determinat la un moment dat retragerea delegatiei române de la tratative, marile puteri au recunoscut, prin tratatele de pace cu Austria si Ungaria, Unirea Bucovinei si Transilvaniei cu România.
–    Prin tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), Franta, Italia, Japonia si Marea Britanie recunosteau Unirea Basarabiei cu România.
–    Pacea realizata la Paris nu a fost durabila deoarece:
•  statele învinse nu au fost admise la tratative
•  altele precum Rusia Sovietica n-au fost invitate sa participe la Conferinta de pace
•  statele mici din tabara învingatoare au fost discriminate
•  desi s-a constituit Societatea Natiunilor care avea ca obiectiv mentinerea pacii aceasta nu avea mijloace necesare pentru a o impune.

Politica externa în perioada interbelica

Obiectivul principal al politicii externe interbelice a fost mentinerea frontierelor stabilite la sfârsitul primului razboi mondial.
Pentru a contracara amenintarile venite din partea tarilor care nu erau de acord cu noua realitate, România a mizat pe rolul garantat Frantei si Marii Britanii; de asemenea si-a pus speranta în Societatea Natiunilor, a militat pentru adoptarea unor masuri de dezarmare si descurajare a fortelor revizioniste.
În 1930 si 1931, Nicolae Titulescu a detinut functia de presedinte al Adunarii Generale a Societatii Natiunilor.
Interesele României erau apropiate de cele ale statelor mici din Europa centrala si de est ale caror frontiere erau amenintate de revisionism. Diplomatia româneasca a urmarit:
–    sa realizeze un bloc antirevisionist format din state mici precum Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Turcia.
–    Anumite neîntelegeri între unele dintre ele au facut ca proiectul sa nu se realizeze în aceasta forma.
În 1921, s-a constituit o alianta numita Mica Întelegere:
–    era o alianta regionala sprijinita de Franta
–    faceau parte România, Cehoslovacia, Iugoslavia
–    îsi propunea sa apere integritatea teritoriala a partilor contractante în fata unui atac neprovocat din partea Ungariei sau Bulgariei.
În 1934, s-a constituit o alianta numita Întelegerea Balcanica:
–    artizanul ei a fost Nicolae Titulescu (ministru de externe 1932-1936)
–    s-a constituit în februarie 1934 la Atena
–    faceau parte: România, Iugoslavia, Grecia, Turcia
–    îsi propunea mentinerea echilibrului în zona si respingerea revizionalismului bulgar si Italian
Relatiile cu Ungaria, Bulgaria si URSS au fost destul de încordate în perioada interbelica.
a)    relatiile cu URSS
–    n-au fost reluate relatiile diplomatice dupa razboi
–    cauzele neîntelegerilor dintre cele doua au fost: problema tezaurului României depozitat în Rusia si nerestituit; problema Basarabiei
–    tratativele de la Copenhaga si Varsovia (1920-1921), continuate în anii urmatori nu au facut progrese deoarece Rusia Sovietica (URSS) nu accepta unirea Basarabiei cu România
–    relatiile diplomatice s-au reluat abia în 1934
–    în 1935, Titulescu a negociat cu URSS un tratat de asistenta mutuala care nu a fost finalizat
b)    relatiile cu Ungaria
–    au avut de suferit deoarece Ungaria nu accepta unirea Transilvaniei cu România
–    în 1919 Ungaria a recurs la actiuni militare pentru ocuparea Transilvaniei
–    armata româna le-a respins si la 4 august 1919 a ocupat Budapesta
c)    relatiile cu Bulgaria
–    dupa o ameliorare s-au tensionat dupa 1923 odata cu instaurarea unui regim totalitar de dreapta în aceasta tara

Premisele pe care s-a constituit politica externa româneasca au fost false:
–    Franta si Marea Britanie au facut compromisuri cu statele revizioniste.
–    Societatea Natiunilor nu a reusit sa mentina pacea
–    Aliantele regionale (Mica Întelegere, Întelegerea Balcanica) nu au fost suficiente pentru oprirea revizionalismului german, sovietic.

Politica externa în timpul celui de-al doilea razboi mondial

Dupa 1933, a crescut tensiunea internationala ca urmare a politicii agresive dusa de Germania, Italia, Japonia.
În preajma celui de-al doilea razboi mondial, România era tot mai izolata pe plan international.
Situatia României se va agrava ca urmare a esuarii tratativelor anglo-franco-sovietice (1939) si a încheierii pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939):
–    Germania si URSS îsi împarteau zonele de influenta convenind ca Basarabia sa fie ocupata de sovietici.
La 1 septembrie 1939, se declanseaza al doilea razboi mondial. România se declara neutra.
Victoriile Germaniei si capitularea Frantei (1940) au afectat si situatia României care nu mai putea conta pe nici un sprijin.
Anul 1940 va fi unul trist pentru România:
–    în urma notelor ultimative din 26-28 iunie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei si tinutul Herta au fost ocupate de URSS
–    la 7 septembrie 1940, prin tratatul de la Craiova, Cadrilaterul era cedat Bulgariei.
La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România ceda Ungariei Maramuresul, nordul Crisanei si Transilvaniei.
În aceasta situatie, aderarea României la Pactul Tripartit (23 XI 1940; Germania, Italia, Japonia), acceptarea trupelor germane în tara (primavara lui 1941) si iesirea din neutralitate sunt explicabile.
La 22 iunie 1941, România a intrat alaturi de Germania în razboiul antisovietic. Obiectivul era de a recupera teritoriile smulse de URSS.
La 27 iunie 1941, teritoriile românesti rapite de URSS au fost reintegrate în granitele României. Dupa aceasta data a început o noua etapa, aceea a razboiului dincolo de Nistru. Au urmat luptele din Crimeea (1941-1942), Stalingrad (sept 1942- febr 1943). Dupa insuccesul de la Stalingrad si retragerea din Caucaz, armata româna a dus lupte grele în Crimeea (oct 1943- mai 1944). În primavara lui 1944, trupele sovietice ajung în nordul Iugoslaviei. Se fac demersuri pentru scoaterea României din razboi.
La 23 august 1944, maresalul Ion Antonescu este arestat. România iesea din razboiul antisovietic si întorcea armele împotriva Germaniei.
Profitând de faptul ca nu se încheiase un armistitiu, Armata Rosie a ocupat întreg teritoriul României.
La 12 septembrie 1944, la Moscova, România a semnat Conventia de Armistitiu cu Natiunile Unite:
–    frontiera româno-sovietica era cea de la sfârsitul lui iunie 1940
–    Transilvania, sau cea mai mare parte a ei, urma sa fie restituita României.
–    România platea despagubiri de razboi (300 milioane dolari)
–    Armistitiul consfintea ocuparea României de catre armata sovietica.
Negocierile pentru încheierea pacii cu România au început în 1946 si s-au finalizat prin semnarea Tratatului de pace de la Paris la 10 februarie 1947.

Tratatul de pace de la Paris (februarie 1947):
–    delegatia româna a fost condusa de ministrul de externe Gheorghe Tatarascu
–    au actionat în favoarea României si diplomatii aflati în strainatate precum Grigore Gafencu.
–    Prevederile tratatului au fost nefavorabile
–    Granita cu URSS ramânea cea stabilita în iunie 1940
–    Se anula hotarârea de la Viena din 30 august 1940
–    România trebuia sa plateasca o despagubire de 300 milioane dolari catre URSS. Plata despagubirilor în produse în 8 ani
–    Trupe ale Armatei Rosii (armatei sovietice) ramâneau în tara. Aceasta situatie s-a prelungit pâna în anul 1958 favorizând instaurarea si consolidarea noului regim totalitar de inspiratie sovietica.

Marea Unire din 1918

Actiunile vizând înfaptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa centrala si de sud-est s-au creat o serie de factori favorizanti:
-afirmarea ideii autodeterminarii popoarelor, în urma revolutiei bolsevice din Rusia [1917] si a publicarii celor 14 puncte ale lui Wilson;
-victoriile Antantei;
-destramarea monarhiei austro-ungare.
Basarabia
-Anexata de Rusia în 1812 si supusa rusificarii;
-a fost prima provincie care s-a unit cu România.
Partidul National Moldovenesc [format în aprilie 1917] condus de Vasile Stroescu a preluat conducerea miscarii de emancipare nationala din Basarabia care milita pentru:
-autonomie;
-folosirea limbii române în administratie, scoala;
-libertatea presei.
În octombrie 1917, a avut loc Congresul ostasilor moldoveni la Chisinau:
-a proclamat autonomia basarabiei;
-a hotarât alegerea Sfatului Tarii, ca organ reprezentativ.
La 2.12.1917, Sfatul Tarii [prezidat de Ion Inculet] a proclamat Republica Democratica Moldoveneasca.
Puterea executiva era exercitata de Consiliul Directorilor.
Fortele bolsevice amenintau sa ia puterea la Chisinau, iar trupele dezorganizate care se retrageau de pe front puneau în pericol stabilitatea în zona.
La solicitarea Sfatului Tarii, 4 divizii ale armatei române au intervenit si restabilit ordinea [ianuarie 1918].
Guvernul sovietic a decis ruperea relatiilor cu România.
La 24.1.1918 a fost proclamata independenta Republicii Democrate Moldovenesti.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Tarii a votat unirea basarabiei cu România.
Bucovina
A fost anexata de Austria în 1775 si supusa deznationalizarii.
Se intensifica actiunile în favoarea unirii.
Ziarul “Glasul Bucovinei” condus de Sextil Puscariu a propagat ideea de unire.
În toamna anului 1918, Austro-Ungaria se prabusise.
Se vehicula anexarea Bucovinei la Galitia; Ucraina emitea si ea pretentii asupra bucovinei.
La 14/27 octombrie 1918 la Cernauti s-au pus bazele Adunarii Constituante prezidate de Iancu Flondor:
-Adunarea a aprobat o motiune care exprima vointa de unire a bucovinei cu România;
-a fost de acord cu înfiintarea unui Consiliu National care urma sa coordoneze activitatea unionista.
În acelasi timp, populatia era îngrijorata de pretentiile ucrainei asupra bucovinei si de tulburarea ordinii publice.
Ca urmare, la cererea Consiliului National Român adresata guvernului de la Iasi, în Bucovina au sosit unitati militare române care în noiembrie 1918 au restabilit ordinea.
S-a format un guvern condus de Iancu Flondor si s-a hotarât convocarea Congresului Bucovinei.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit la Palatul Metropolitan din Cernauti, a votat “unirea neconditionata si pentru vesnicie a Bucovinei cu Regatul României”.
Transilvania
În anii 1917-1918 Ardelenii si-au intensificat actiunile vizând unirea cu patria-mama.
La 29.9.1918, Partidul National Român a elaborat Declaratia de la Oradea care echivala cu o adevarata proclamare a independentei.
La 3.10.1918, împaratul Carol întâi a lansat manifestul “catre popoarele mele credincioase” pentru salvarea imperiului austro-ungar.
Manifestul a fost respins.
La 18.10.1918, Declaratia de independenta a fost citita în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod.
La 30.10.1918 s-a constituit Consiliul National Român Central [C.N.R.C.].
-era format din 6 reprezentanti ai Partidului National Român si 6 reprezentanti ai P.S.D;
-sediul era la Arad;
-acesta a preluat conducerea luptei de eliberare nationala.
La începutul lui noiembrie 1918 C.N.R.C. a solicitat guvernului ungar întreaga putere de guvernare.
La jumatatea lui noiembrie 1918 au avut loc discutii la Arad între reprezentantii guvernului maghiar si cei ai C.N.R.C.
Propunerea Maghiara [autonomia Transilvaniei în cadrul ungariei] a fost respinsa.
S-a hotarât convocarea Marii Adunari Nationale la Alba-Iulia.
La 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918 a avut loc Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia.
Au participat 1228 delegati alesi.
Au fost prezenti peste 100000 oameni.
A fost prezidata de Gheorghe Pop de Basesti.
Marea Adunare Nationala a votat Rezolutia unirii Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu România, prezidata de Vasile Goldis.
A doua zi au fost alese:
-Marele Sfat National [organ legislativ] condus de Gheorghe Pop de Basesti;
-Consiliul Diligent [organ executiv] prezidat de Iuliu Maniu.
Marea unire a fost rodul vointei poporului român si s-a realizat într-o conjunctura internationala favorabila.

Romania in concertul european

A. De la Criza Orientala din 1856 la congresul de la Berlin din 1878:
În prima jumatate a secolului 19, afirmarea natiunii române, lupta pentru emancipare si constituire a statului national a fost strîns legata de contextul sud-est european si implicatiile „Problemei orientale” asupra Europei.
Unirea principatelor:
– principatele se aflau sub suzeranitate otomana si  protectorat rus (instaurat dupa 1829);
– impunerea articolului aditional (articol adaugat de Rusia la regulamentele organice, prin care nu se admitea modificarea acestora fara acordul ei si al Turciei) si atitudinea Rusiei în 1848 au dus la reconsiderarea pozitiei partidei nationale. Aceasta vedea în Tar un adversar al aspiratiilor românesti,  în vreme ce un compromis cu sultanul era mai plauzibil. Imperiul habsburgic constituia si el un obstacol;
– în 1853-1856, se desfasoara Razboiul Crimeii. Congresul de pace de la Paris (1856)) pune capat razboiului. Aici s-a luat în discutie si problema unirii principatelor. Contele Walewsky propune constituirea unui stat tampon prin unirea principatelor sub un print strain ca solutie a „Problemei Orientale”. În favoarea unirii s-au pronuntat Franta, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia (ulterior si-a schimbat atitudinea). AUstria si Turcia s-au opus.  Prin tratatul de la Paris (1856) se prevedea:
– protectoratul tarist era înlocuit cu garantia colectiva a puterilor europene;
– integrarea în granitele Moldovei si a celor trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, bolgrad si Ismail);
– convocarea unor adunari consultative – adunari ad-hoc – unde românii urmau sa se pronunte asupra viitorului lor.
Adunarile ad-hoc(1857):
La Iasi si Bucuresti, au loc alegeri pentru adunarile ad-hoc. în Moldova, caimacamul(loctiitor de domn) Nicolae Vogoride falsifica rezultatul alegerilor în favoarea adversarilor unirii.
Situatia genereaza tensiuni, depasite prin compromisul de la Osborne din august 1857 dintre napoleon III si regina victoria a angliei: Anglia accepta reluarea alegerilor si franta renunta la ideea unirii depline.
Alegerile sunt reluate, si dau câstig de cauza unionistilor.
În toamna, prin rezolutiile adunarilor ad-hoc, românii se pronuntau pentru:
– unirea într-un singur stat numit România;
– print strain dintr-o casa domnitoare a Europei, ai carui urmmasi sa fie crescuti în religia tarii;
– adunare reprezentativa;
– neutralitate.
Conferinta si conventia de la Paris(1858):
Propunerile românilor vor fi dezbatute de puterile europene într-o conferinta la paris.
Prin conventia de la paris (7-19.8.1858), se adopta o solutie hibrida:
– conventia îndeplinea rolul unei constitutii;
– titlul statului – Principatele unite ale Moldovei si Valahiei;
– doi domni, doua adunari, doua guverne;
– institutii comune – comisia centrala cu sediul la Focsani(dezbatea proiecte de legi de interes comun), înalta curte de justitie si casatie;
– vot censitar.
Dubla alegere a lui Cuza(1859):
S-a trecut la alegerea domnului. La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domn în Moldova, iar la 24 ianuarie 1859 era ales domn si în Tara Româneasca.
Diplomatia face eforturi si reuseste sa obtina recunoasterea dublei alegeri (1859) si a unirii depline (conferinta de la Constantinopol din 1861).
Domnia lui Cuza (1859-1866):
– a fost marcata de initiative pentru realizarea independentei: înfiintarea agentiilor diplomatice si a Ministerului de Externe, încercarea de a bate moneda nationala, emiterea de distinctii, decoratii etc;
– Cuza a stabilit relatii diplomatice cu Serbia, a sprijinit lupta bulgarilor si polonezilor, a sustinut cauza românilor Transilvaneni;
– echilibrul stabilit în urma Razboiului Crimeii a fost modificat de:
– înfrângerea Austrie de catre Prusia (1866);
– realizarea dualismului austro-ungar (1867);
– unificarea Italiei si Germaniei;
– diminuarea influentei Frantei dupa înfrângerea din Razboiul Franco-prusac (1870-1871).
– noul raport de forte a influentat lupta românilor pentru consolidarea unirii si dobândirea independentei;
– dupa abdicarea lui Cuza (1866), noul domn a continuat linia politica externa:
– a încheiat un tratat de colaborare cu Serbia;
– în 1866 si 1869 au fost consultati emisari ai guvernului grec în vederea unei actiuni antiotomane comune.
Cucerirea independentei:
Carol I punea deschis în 1873 în consiliul de ministri problema dobândirii independentei.
– dupa înfrângerea în Razboiul Crimeii, Rusia nu mai constituia principalul pericol pentru cauza româneasca. Rusia parea singura interesata sa sustina dezmembrarea imperiului otoman. Aceasta justifica optiunea liberalilor pentru o alianta cu tarul. Conservatorii optau pentru sprijinul germano-austro-ungar;
– în 1875, se redeschide „Criza orientala” prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina;
– în 1876, s-a format un guvern liberal condus de I. C. Bratianu care a desfasurat tratative cu Rusia. La 4.4.1877, se semna conventia româno-rusa: prevedea trecerea armatei ruse prin tara si respectarea integritatii teritoriale a României.
– înca din aprilie, la Dunare s-a instalat starea de razboi cu otomanii;
– la 9.5.1877 s-a proclamat independenta României;
– la începutul razboiului, Rusia refuza cooperarea cu armata româna. Dupa doua asalturi nereusite asupra Plevnei, marele duce Nicolae, fratele tarului, i-a cerut sprijinul lui Carol I (telegrama din 19 iulie 1877);
– armata româna obtine victorii importante la Plevna, Rahova, Smârdan si Belogradcik.
La 19.2.1878, s-a semnat tratatul de la San Stefano:
– prevederile tratatului oglindeau politica de forte a Rusiei, fapt ce a nemultumit si marile puteri;
– românia este exclusa de la tratative;
– se recunostea independenta României, Serbiei si Muntenegrului;
– Rusia „oferea” Dobrogea în schimbul celor trei judete din sudul Basarabiei.
Cresterea influentei Rusiei a nemultumit puterile europene care au solicitat convocarea unui congres.
Congresul de la Berlin (1878):
– marile puteri au considerat ca pot face concesii Rusiei în privinta sudului Basarabiei pentru a-si apara celelalte interese;
– prin Tratatul de la Berlin (1.7.1878) se stabileau:
– se recunostea independenta României, cu conditia modificarii articolului 7 din constitutia din 1866;
– România primea Delta Dunarii, Dobrogea si Insula Serpilor, dar pierdea sudul Basarabiei (Cahul, bolgrad si Ismail);
– Bosnia si Hertegovina erau date sub administrare Austro-ungariei;
– teritoriul Bulgariei era limitat;
– Anglia lua Ciprul.
Independenta a avut urmari importante pentru statul român. A creat conditii pentru întarirea regimului politic si accelerarea progresului economic si social. Reintegrarea Dobrogei dadea o noua perspectiva legaturilor conomice cu lumea.

Statul Român de la 1859 la 1916 – Proiecte si realizari

Dupa 1859, unirea trebuia consolidata si erau necesare reforme care sa aduca societatea româneasca si statul la un nivel cu adevarat european.

Consolidarea unirii
În primii ani ai domniei lui Cuza se desfasoara actiuni pentru:
– recunoasterea dublei alegeri (a)
– realizarea unirii depline (b)
a: în cadrul conferintei de la Paris (1859) Franta, Anglia, Rusia, Sardinia recunosc dubla alegere. Austria si Turcia si-au dat acordul mai târziu (decembrie 1859).
b: Cuza a început demersurile pentru unirea deplina si a trecut la unificarea institutionala:
– Au fost unificate serviciile de vama, telegraf si cursul monetar;
– a fost stabilita capitala la Bucuresti;
– s-a înfiintat primul minister unit –  ministerul de razboi;
– s-a adoptat o stema noua (vulturul si zimbrul;)
– si-au început activitatea comisia centrala si înalta curte de justitie si casatie de la Focsani.
În septembrie 1861 puterile europene reunite la conferinta de la Constantinopol au recunoscut deplina unire numai pe timpul domniei lui Cuza. Astfel la 22 ianuarie 1862, s-a constituit primul guvern unic condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie si-a deschis lucrarile prima adunare legislativa unificata.
În 1863, la propunerea lui Mihail Kogalniceanu, a fost adoptat, în actele interne si titulatura domneasca, numele de România.

Faurirea statului Modern
În paralel cu întemeierea statului national român s-a actionat pentru modernizarea institutiilor si societatii. În anii 1862-1865 au fost adoptate o serie de reforme care au pus bazele organizarii institutionale a statului român modern. Alaturi de Cuza, un rol important în aceasta opera reformatoare l-a avut Mihail Kogalniceanu, devenind prim-ministru în 1863.
În decembrie 1863, a fost adoptata legea secularizarii averilor manastiresti (secularizare = trecerea în patrimoniul statului a unui bun apartinând bisericii sau monarhiei); acestea reprezentau 25,6% din teritoriul tarii.
Probleme au aparut în legatura cu legea rurala. Cuza va organiza lovitura de stat de la 2 mai 1864 în urma careia a fost dizolvata adunarea legislativa si s-au adoptat prin plebiscit (plebiscit = consultarea populatiei care se pronunta prin da sau nu asupra unei probleme importante) o noua lege electorala si o noua constitutie: statutul dezvoltator al conventiei de la Paris:
– domnul se bucura de largi prerogative;
– se înfiintau institutii noi: Corpul Ponderator sau Senatul (parlamentul devenea bicameral);
– votul censitar, dar censul era mai scazut.
La 14 august 1864 a fost promulgata legea rurala:
– taranii erau împroprietariti în functie de numarul de vite (erau 3 categorii: fruntasii (cei cu 4 boi); mijlocasii (cei cu 2 boi); palmasii);
– pamântul trebuia platit în 15 ani; nu putea fi înstrainat timp de 30 de ani.
În 1864 a fost adoptata legea instructiunii publice:
– învatamântul primar devenea obligatoriu si gratuit;
– se înfiintau universitatile din Iasi (1860) si Bucuresti (1864).
Au fost adoptate si alte reforme: codul civil, codul penal, etc. Demersul sau reformist a deranjat fortele politice conservatoare, în vreme ce moderatia care a caracterizat programul politic le-a deranjat pe cele radicale. Conservatorii si liberal radicali, grupati în “monstruasa coalitie” l-au silit pe Cuza sa abdice la 11 februarie 1866.

Consolidarea statului modern
Înlaturarea lui Cuza a atras reactia puterilor europene. Se auzeau voci care cereau desfacerea unirii. Se dorea aducerea unui print strain. Ideea nu era noua:
– fusese formulata si în programul “partidei nationale” în 1802;
– a fost sustinuta si de contele Walewski în 1856;
– reluata de adunarile ad-hoc din 1857.
Prin aducerea printului strain se urmareau:
– Consolidarea statului national;
– asigurarea stabilitatii interne;
– sprijin diplomatic pe plan extern.
Coroana tarii a fost oferita lui Filip de Flandra, iar dupa refuzul acestuia, lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, sustinut de Napoleon al III-lea si de regele Prusiei. La 10 mai 1866, Carol a depus în fata parlamentului juramântul în calitate de domn al României (1866-1914).
La 1 / 13 iulie 1866 a fost promulgata constitutia. Desi prezenta unele limite, constitutia din 1866 a fost una din cele mai liberale din zona central si est-europeana si a deschis calea pluralismului politic.
Statul modern care avea la baza aceasta constitutie s-a consolidat monarhia, parlamentul si partidele politice erau factori decisivi ai puterii.
–  Monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern;
– au luat nastere partidele politice: PNL – 1875, PC-1880;
– s-au conturat doctrinele liberale („prin noi însine”) si conservatoare („pasii marunti”) exprimând cai prin care cele doua partide vedeau progresul tarii.
Evenimentul cel mai important al sfârsitului de secol XIX îl reprezinta cucerirea independentei de stat.

Cucerirea independentei de stat
Carol I punea deschis în 1873 în consiliu de ministrii problema dobândirii independentei.
Clasa politica sustinea ideea:
– cei mai multi liberali (I.C.Bratianu, Mihail Kogalniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în vederea unei actiuni antiotomane deschise;
– conservatorii sustineau ca pericolul expansiunii ruse era iminent si optau pentru relatii bune cu Austro-Ungaria si pentru neutralitate în cazul unui razboi RusoTurc.
În 1875-1876 a început „noua criza orientala” prin declansarea luptei antiotomane duse de Boznia-Hertegovina, Bulgaria, Serbia, Munte Negru.
România si-a proclamat neutralitatea si a încercat (fara succes) sa obtina independenta pe cai diplomatice.
Calea obtinerii independentei prin lupta devenea tot mai iminenta în conditiile în care constitutia otomana din decembrie 1876 considera România „provincie privilegiata” a imperiului.
La 4 – 17 aprilie 1877, la Bucuresti se semna o conventie româno-rusa:
– se permitea trecerea armatelor ruse prin tara;
– Rusia se angaja sa respecte drepturile politice si integritatea României.
La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat razboi otomanilor si armatele sale au început trecerea prin România. Turcii vazând ca România nu actioneaza realizeaza ca exista o întelegere si bombardeaza localitatile Bechet, Carabia, Islazete. Romanii reactioneaza bombardând Vidinul si Turtucaia. Practic razboiul începuse. În acest context, la 9 mai 1877 era proclamata independenta de stat a României.
În iunie 1877 rusii au trecut Dunarea. Propunerea lui I.C.Bratianu, seful guvernului român privind cooperarea militara a fost respinsa de rusi. Înfrângerile armatei ruse la plevna l-au determinat pe marele duce Nicolae, comandantul fortelor ruse, sa ceara sprijin.Prin telegrama din 19 iulie 1877 îi cerea lui Carol sa se alature armatei sale. În august armata româna a trecut Dunarea ajungând la Plevna unde fortele militare româno-ruse au fost puse sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877 are loc asaltul asupra Plevnei. Singurul succes al zilei a fost cucerirea de catre români a redutei Grivita I. Ulterior se va accepta propunerea lui Carol I de a cucerii Plevna prin asediere.
La 9 noiembrie 1877 armata româna cucereste Rahova  desavârsind încercuirea Plevnei.
La 28 noiembrie 1877, Plevna capitula. Osman Pasa, conducatorul Plevnei, se va preda colonelului Cerchez.
Dupa caderea Plevnei armata rusa se îndreapta spre constantinopol, în timp ce armata româna actioneaza în zona Vidin – Belogradcik. Romanii se remarca în batalii precum cea de la Smârdan. Otomanii capituleaza în ianuarie 1877.
La 19 februarie 1877 se semna tratatul de la San Stefano:
– se recunostea independenta României;
– Dobrogea era cedata Rusiei, care îsi rezerva dreptul de a o schimba cu cele 3 judete din sudul Basarabiei;
– crestea puterea Rusiei.
Marile puteri, nemultumite, organizeaza un congres de pace la Berlin 1878. Prin tratatul de la Berlin (1 iulie 1878):
– se recunostea independenta României;
– România primea Dobrogea, Delta Dunarii, Insula Serpilor, dar pierdea cele 3 judete din Basarabia luate de Rusia.
Dupa obtinerea independentei, românii din teritoriile aflate sub stapânire straina considerau eliberarea lor doar o “chestiune de timp”. Statul român a continuat sa acorde atentie românilor din celelalte teritorii:
– sustinerea culturala a românilor din Balcani;
– actiuni politice pentru sprijinirea memorandistilor (1892-1894).
Pe plan extern, în contextul deteriorarii relatiilor româno-ruse, România s-a orientat spre puterile centrale. România a aderat în 1883 la puterile centrale (tripla alianta).

Proiectul fauririi României mari
Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele Române a aparut de la începutul secolului XIX:
– la Naum Râmniceanu (1802);
– la Ion Budai Deleanu (1804).
Aceste planuri reluate dupa 1838 de A.G.Golescu si I.Campineanu au inclus în programele lor politice unirea celor 3 principate.
Aceste idei apar si în timpul revolutiei de la 1848.
Dupa revolutie, Dimitrie Bratianu utiliza pentru prima data sintagma “România Mare” (1852).
Desi se afla în alianta cu tripla alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia) în secret, Guvernul de la Bucuresti acorda sprijin “Nationalistilor” ardeleni. Liga culturala (1891) cuprindea multi carturari de peste munti care sustineau cauza nationala. În 1914 Liga si-a luat numele de “Liga pentru unitatea politica a tuturor românilor”, expresie a caracterului sau politic.
Dupa 1900 orientarea politica externa a României indica îndepartarea de tripla alianta.
În 1912-1913 se desfasoara doua razboaie balcanice. România participa la al II-lea razboi împotriva Bulgariei (1913). Nicolae Iorga afirma ca acolo, peste Dunare începea “razboiul nostru pentru eliberarea Ardealului”.

Proiecte politice – de la fanarioti la prima jumatate a secolului al XIX-lea

Cunoscut sub numele de „epoca fanariota”, secolul 18 românesc a fost considerat ca o pata neagra a istoriei nationale. La o privire mai atenta, chiar în acest context, se pot identifica elemente de modernitate. O prima sursa a modernitatii sunt chiar domnii fanarioti, între care se remarca Constantin Mavrocordat:
– acesta aplica un program de reforme de natura sa contribuie la modernizarea Moldovei si Tarii Românesti;
– cea mai importanta reforma a fost pe plan social: în 1746 (Tara Româneasca) si 1749 (Moldova) a desfiintat serbia sau legarea de glie a taranilor;
– introduce leafa pentru functionarii statului;
– a desfiintat numeroasele dari introducândd o dare fixa pe cap de locuitor, perceputa în patru rate.
Aflati într-un con de umbra, boierii români au fost si ei preocupati de necesitatea modernizarii societatii românesti, atitudine manifestata prin elaborarea unor proiecte de reforma adresate marilor puteri.
Sunt cunoscute în acest sens proiectul „republicii aristo-democraticesti” alcatuit de Dimitrie Sturdza, „Asezamântul politicesc” al lui Simion Marcovici care cerea organizarea statului pe baza separarii puterilor.
În 1822, era alcatuit un proiect de carvunarii din Moldova „Constitutia carvunarilor” întocmita de Ionica Tautu pprevedea „monarhie marginita si mostenitoare”, separarea puterilor, egalitate în fata legii. În acest context, începutul secolului 19 marcheaza formarea „partidei nationale”.
Gândirea politica a generat, la începutul secolului 19, un adevarat program de reforme si de emancipare nationala, care contureaza proiectul statului român modern. Programele revolutiilor din 1821, 1848, au contribuit la clarificarea acestui proiect.
În 1821, izbugneste, în Oltenia, o miscare preponderent taraneasca, condusa de Tudor Vladimirescu. Programul revolutiei a fost intitulat si „Cererile norodului românesc”:
– suveranitatea poporului;
– desfiintarea privilegiilor boieresti;
– domnul trebuia sa fie ales de tara;
– reforma armatei (instituirea unei armate formate din 4000 de pandduri si 200 de arnauti cu „leafa usoara” pe cheltuiala mânastirilor);
– reforma scolara, financiara, desfiintarea vamilor interne etc.
Miscarea era dezavuata de Rusia si înfrânta de imperiul otoman. Desi înfrânta, miscarea condusa de Tudor Vladimirescu a lansat idei politice ce au continuat sa fie dezvoltate în deceniile urmatoare.
Revenirea Principatelor la domniile pamântene (1822), consecinta a revolutiei din 1821, determina accentuarea tendintelor reformatoare. Pasi importanti au fost facuti prin regulamentele organice:
– au fost primele documente cu caracter constitutional din istoria tarilor române;
– au fost impuse principatelor de Rusia, în calitate de putere protectoare;
– au intrat în vigoare în 1831 în Tara Româneasca si 1832 în Moldova;
– erau prevazute principii politice moderne precum separarea puterilor în stat, introduceau institutii moderne (tribunale, corpuri de avocati, procuratura, arhivele);
– reorganizau sistemul fiscal, limitau puterea Domnului; monopolul politic al boierilor.
Momentul crucial în evolutia societatii românesti spre un stat modern l-a reprezentat revolutia de la 1848-1849:
– a marcat afirmarea natiunii române si exprimarea optiunii pentru modelul occidental;
– conceptia despre stat si institutiile sale, despre drepturi si libertati cetatenesti prezenta în documentele programatice din 1848 dovedeste schimbarea mentalitatilor si receptarea ideilor occidentale;
– numeroase obiective sunt prezente în documentele revolutiei: suveranitatea poporului, organizarea statului pe baze constitutionale, responsabilitatea domnului, desfiintarea privilegiilor, egalitate în fata legilor, libertate personala;
– documentul revolutiei în Tara Româneasca, „Proclamatia de la Islaz”, propunea un model politic mai avansat,preconizând o forma de guvernare republicana, cu un domn ales din cinci în cinci ani;
– ideea de unitate a fost formulata diferit. EA a aparut cu claritate în documentele formulate de revolutionarii moldoveni la Brasov („Printipurile noastre pentru reformarea patriei”) si Cernauti în gazete ca „Pruncul român” precum si în cadrul Marii Adunari Nationale de la Blaj (3-5.5.1848) unde multimea a strigat „Noi vrem sa ne unim cu tara!”. Documentul revolutiei din Transilvania s-a numit „Petitia Nationala”;
– pentru a nu irita imperiile vecine, aceasta idee nu a fost inclusa în programele de la Iasi, islaz si Blaj.
Revolutia de la 1848-1849 a fost înfrânta, dar ea a reusit sa stabileasca directiile principale de actiune pentru faurirea României modderne.
Constituirea statului national român
Dupa revolutia de la 1848, se intensifica actiunile în favoarea unirii, atât pe plan intern cât si pe plan extern.
Pe plan extern, este sensibilizata opinia publica internationala, se afirma programul politic în publicatii precum „România viitoare”, „Republica româna”. Sunt adresate memorii unor personalitati(Napoleon III, Palmerston, premierul britanic).
Pe plan intern, se înfiinteaza comitete ale unirii la Iasi si Bucuresti, se reîntorc în tara revolutionari.
Pe plan extern, în contextul „crizei orientale”, în 1853-1856, se desfasoara razboiul crimeii(. UK, franta si Turcia s-au împotrivit Rusiei. Rusia este înfrânta si se organizeaza un congres d pace la paris(1856). Aici, ministrul de externe francez, contele Walewski, propune unirea Moldovei cu Tara Româneasca, sub un print strain.
Propunerea a fost acceptata de Franta, Rusia, Prusia, Sardinia, Anglia(la început) si respinsa de Austria si turcia pe motiv ca românii nu vor unirea.
Prin tratatul de la Paris(18.03.1856), principatele ramâneau sub suzeranitate otomana, dar intrau sub garantia colectiva a celor sapte puteri semnatare, cele 3 judete din sudul basarabiei(cahul, bolgrad si ismail) erau cedate moldovei, urma sa se convoace adunari ad-hoc în care românii urmau sa se pronunte asupra unirii, trimiterea unei comisii europene în principate.
Adunarile ad-hoc(1857):
La Iasi si Bucuresti, au loc alegeri pentru adunarile ad-hoc. în Moldova, caimacamul(loctiitor de domn) Nicolae Vogoride falsifica rezultatul alegerilor în favoarea adversarilor unirii.
Situatia genereaza tensiuni, depasite prin compromisul de la Osborne din august 1857 dintre napoleon III si regina victoria a angliei: Anglia accepta reluarea alegerilor si franta renunta la ideea unirii depline.
Alegerile sunt reluate, si dau câstig de cauza unionistilor.
În toamna, prin rezolutiile adunarilor ad-hoc, românii se pronuntau pentru:
– unirea într-un singur stat numit România;
– print strain dintr-o casa domnitoare a Europei, ai carui urmmasi sa fie crescuti în religia tarii;
– adunare reprezentativa;
– neutralitate.
Conferinta si conventia de la Paris(1858):
Propunerile românilor vor fi dezbatute de puterile europene într-o conferinta la paris.
Prin conventia de la paris (7-19.8.1858), se adopta o solutie hibrida:
– conventia îndeplinea rolul unei constitutii;
– titlul statului – Principatele unite ale Moldovei si Valahiei;
– doi domni, doua adunari, doua guverne;
– institutii comune – comisia centrala cu sediul la Focsani(dezbatea proiecte de legi de interes comun), înalta curte de justitie si casatie;
– vot cenzitar.
Dubla alegere a lui Cuza(1859):
S-a trecut la alegerea domnului. La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales domn în Moldova, iar la 24 ianuarie 1859 era ales domn si în Tara Româneasca.